Am un sentiment straniu

Am avut un sentiment atât de straniu
Și nu mi-am putut aminti pentru ce
Am luptat toată viața mea
Am avut un sentiment atât de straniu
Cum că suferința va dura pentru totdeauna
Am avut un sentiment atât de straniu
Cum că i-am pierdut pe cei mai dragi
Și nu mai știu dacă ce strâng la piept
E real sau e doar un alt miraj

Câte lucruri poate inventa
O inimă speriată
Câte lucruri putem crea
Doar din frica și durerea noastră

Am avut un sentiment atât de straniu
Cum că timpul s-a oprit și a început apoi
Să plângă umil lângă mine
Mi-a spus că îl doare și pe el
Tot ce mă doare pe mine
Și l-am luat în brațe
Ca pe un copil mic și speriat
Și mie mi-e frică
Dar nu i-am spus că
Mi-e frică de fapt
De el

Am avut un sentiment atât de straniu
Cum că octombrie n-a mai trecut
Și încă număr secundele pe ceas
Am avut un sentiment atât de straniu
Cum că tu încă ești în viață
Și mi-ai spus că nu e vina mea
Dar simt că vinovăția mi-e imprimată
Pe fiecare centimentru al pielii
Am avut un sentiment atât de straniu
Se făcea că încă îmi bate inima
Nu știu dacă e doar un sentiment
Sau poate încă sunt în viață
Cred că trebuie să mă nasc din nou
Ca să îmi dau seama că încă trăiesc

Merg pe zăpada moale și vreau
Să ajung odată acasă
Și dacă va trebui să lupt
Până și cu mine însumi
Voi lupta

Am avut un sentiment atât de straniu
Cum că deja s-a terminat toată viața mea
Am avut un sentiment atât de straniu
Cum că ar fi trebuit să păstrez toate lucrurile
Pe care le-ai atins vreodată
Înainte ca fiecare parte din tine
Să dispară pentru totdeauna
În ceața asta groasă
Am avut un sentiment atât de straniu
Cum că încă respir
Dar nu mai sunt aici
Nu mai sunt aici
De atât de mult timp..

Am avut un sentiment atât de straniu
Cum că soarele încă răsare și apune
Apoi am privit spre cer
Și am văzut cât de albastru e
Încă exista viață?
Am avut un sentiment atât de straniu
Cum că m-am rătăcit
Dar drumul spre casă
Îmi așteaptă fidel pașii
Încă exista confort?
Am avut un sentiment straniu
Și nu m-am putut mișca
Pentru zile întregi
Departe de tot ce am iubit
Departe de lume
Departe de mine
Departe..

Am avut un sentiment atât de straniu
Cum că nu mai există ajutor

Am avut un sentiment atât de straniu
Cum că nu mai există viață

Dar dacă nu mai există viață
Atunci cum îmi pot explica
Iarba care încă crește?
Cum îmi pot explica
Culorile florilor?
Cum pot explica
Zâmbetul persoanei iubite?
Dacă nu mai există ajutor
De ce inima mea mă implora
Să îl cer?
Știe ea ceva ce eu
Nu știu?
Dacă nu mai există viață
Cum îmi pot explica
Cărțile pe care
Le-am citit și iubit?
Dacă nu mai există ajutor
Cum îmi pot explica
Că încă strâng mâini calde
În ale mele?
Și daca nu mai exista viață
Cum pot explica
Faptul că încă respir?

Am avut un sentiment atât de straniu
Se făcea că lumea mea nu s-a sfârșit
Abia începe

Abia începe..

îți strâng părul în pumni

ai murit într-o zi de iunie
și de atunci e iunie mereu..

te țin cu disperare în brațe
și îți strâng părul în pumni
nu poți pleca de lângă mine
fără să-ți iei adio
nu poți pleca din lumea asta
fără să mă iei și pe mine
așa că trezește-te
și lasă-ți inima
să bată în sincron
cu a mea
trezește-te
ca să nu fiu nevoită
să îmi deschid ochii
în timp ce tu
îi închizi pe ai tăi
pentru totdeauna
trezește-te
îți strâng părul în pumni
din spasme într-un hohot
într-o camera în care
îți dai ultima suflare
îți strâng părul în pumni
și rămân cu fire din el
în palmă
iartă-mă
n-am vrut să te rănesc
îți strâng mâna în a mea
de parcă aș mai putea
salva ceva
din spasme într-un hohot
pentru că nimeni
nu te-nvață
cum să-ți iei adio
și moartea
nu poposește destul
încât să te învețe
ea

așa că
îți strâng părul în pumni
într-o cameră goală
unde singurul martor
e durerea mea
e greu să vezi
lumina de la capătul
tunelului
dacă n-ai găsit
nici măcar
tunelul
e greu să respiri mereu
printre cadavre

artificii pe cer
și apoi eu
luându-mi adio
de la viață
și îmi tot spun
nu poate fi în zadar
nu poate fi în zadar
așa că îți strâng
părul în pumni
dar nici măcar
eroii copilăriei noastre
nu ne mai pot salva
acum
până și ei
mor singuri
poate e totul
în zadar

și când îți dai ultima suflare
plâng cu fața
în pieptul tău
și apoi îmi lipesc
urechea de inima ta
și nu mai aud decât
agonia mea
s-a terminat
aș putea
să-mi desfac
pumnul
să îți dau
drumul
sunt ca un copil
care încă atinge
cu limba
dintele pe care
îl doare
aș putea să
îmi dezlipesc
urechea
de pieptul tău
aș putea
să nu-mi mai
țin respirația
dar știu
că nu o voi face
niciodată
niciodată
oriunde voi merge
oriunde voi fi
oricât de departe
de tine
încă îți voi strânge
părul în pumni
și te voi implora
să îți iei
măcar
adio
să nu pleci
fără mine
vreau să dau
cu pumnii
în univers
sau poate doar
în mine
pentru că
oriunde voi pleca
singurul martor
va fi doar durerea mea

îți strâng părul în pumni
chiar și după doi ani
îmbrățișez străinii
și mă prefac că
sunt de fapt brațele tale
că bătăile inimii lor
sunt de fapt
bătăile inimii tale
viitorul mă fură
de lângă tine
și cred că va trebui
să învăț cum să îmi iau adio
toată viața mea

oamenii continuă să moară
în mine.

pacientul de la etajul trei

oamenii plâng pe holurile spitalului
mamele își strâng copiii în brațe
și le spun că totul va fi bine
în timp ce bătăile inimii lor
încetinesc

am început să plâng
pe holurile reci
ale spitalului..

și am întrebat străinii
dacă ei își amintesc ieșirea
mi-au spus să tac
cineva urma să moară
și nimeni nu știa
dacă era pacientul
de la etajul trei
sau eram doar eu

am rătăcit pe holuri
ținându-mi inima în palme
încercând să o resuscitez
doctorul mi-a spus
să fac puțină liniște
pacientul de la etajul trei
nu se simte prea bine
îmi pare atât de rău
durerea are propria ei
voce

am început să urlu
pe holurile reci ale spitalului
și de data asta
nu mi-a spus nimeni
să tac sau să rabd
doar mi-au luat chipul în palme
și mi-au șters lacrimile
de parcă ar mai putea
salva ceva

am urcat scările în graba
ca să fiu sigură că o să-mi țin
mâna în a mea
în timp ce mor
nu-mi place
la etajul trei
e mereu frig aici
și aud adeseori
oameni plângând
căutând o ieșire

am privit spre prăpastie
și prăpastia a privit
la rândul ei
în mine

eu și pacientul de la etajul trei
suntem bolnavi
și n-o să ne mai facem vreodată
bine..

acum nu mai plânge nimeni
pe holurile spitalului
nu mai caută nimeni o ieșire
și strigătele s-au oprit
acum camera
de la etajul trei
e goală
la fel ca sufletul mamei
care tocmai și-a pierdut
copilul.

Mă întorc în coliba mea

Vrei să ramai în întuneric, dar inima ta încă urmează lumina care ar putea să o ducă din nou în brațele speranței. Măcar acolo să fie puțin mai cald și mai bine, daca în pieptul tău nu se mai poate. Macar speranța să își deschidă larg brațele și să o primească, daca tu tocmai ai pus ultima cărămidă pe zidul pe care l-ai construit între voi. I-a ajuns. Nu numai că valurile vieții nu au fost blânde cu ea, dar nici tu nu i-ai arătat mai multă iubire sau tandrețe. Și ce rost are să cerșești iubire de la un om care nu va putea să ți-o ofere niciodată? Ce rost are să aștepți ca cineva să își dea seama că durerea nu l-a învățat de fapt nimic, pentru că n-a putut uita vreodată? Vrei să rămâi în întuneric, dar încă te târăști spre lumină. Pe genunchii tăi zdrobiți, cu amintiri dureroase pe care încă le porți în spate, cu niște ochi îngroziți de atât de multe ruine, după ce întreaga ta viață s-a spart pe drum. Încă mergi, cu tot cu inima ta șchioapă. Încă îți lipești cămașa udă pe chipul ars de durere. Trecătorii ți-au rupt haina vieții, care e acum mult prea subțire ca să-ți mai acopere rănile și cicatricile. Iar timpul nu îți mai poate promite absolut nimic. Nici măcar ziua de mâine. Eu cred că.. E o parte din tine care imploră să rămână, dar cealaltă a ieșit deja pe ușă.

Poate ai pierdut un om drag, poate simți că viața ta e scrum, poate durerea își înfige dinții în carnea și oasele tale, poate n-ai un vis pe care să-l strângi la piept, poate zilele devin din ce în ce mai scurte și nu mai găsești nimic care să-ți arate că clepsidra vieții tale încă e plină. Poate durerea și-a construit un cuib în inima ta și nu mai vrea să plece. Poate.. Nu știu, nu te cunosc; poate nici nu o voi face vreodată. Pot doar să aștept până când nu mai urli, pot doar să îți șterg transpirația rece de pe frunte și să caut câte o stea pe care să ți-o pun în palmă. Dar asta doar dacă vrei, asta doar daca mă lași să rămân lângă tine, dacă am permisiunea ta. Asta doar dacă înțeleg eu că durerea ta nu e și durerea mea, deși o simt uneori atât de bine. Nu-i nimic dacă vine noaptea și odată cu ea vine și frica. Chiar nu știu de ce ți-e mai frică: de ce s-a întâmplat atunci.. Sau poate de tine însuți. Vom fredona cântecul mut al durerii, vom număra toate stelele de pe cer, vom construi universuri în care nimic rău nu ți s-a întâmplat vreodată și apoi le vom face scrum, vom construi câte castele de nisip vrei tu, îi vom da o voce suferinței, o vom lăsa să se sfășie singură; și o vom mângâia apoi. Dar nu te voi minți, promit că nu te voi minți. Nu vreau să-ți fur întunericul, pentru că e posibil să îți iau singurul confort pe care îl mai ai. Și deși vreau să las lumina să intre în cameră, tu îmi spui că te-ai născut într-o casă fără uși și ferestre. E ciudat: eu le-aș deschide și ți-aș dovedi că nu e adevărat, dar stai mereu în fața lor și juri că n-a mai rămas nimic, n-a mai rămas nimic. Așa că trebuie să îmi reamintesc că și o vorbă bună poate fi lumină, trebuie să îmi reamintesc că și o mână caldă poate încălzi, că bunătatea strălucește uneori mai puternic decât soarele. Așa că o voi alege pe ea. Pentru tot restul vieții mele, voi încerca să fiu un om bun.

Ce trebuie să înțelegi însă e că eu nu pot să îți văd durerea în același mod în care o faci tu. Ceea ce pentru tine ar însemna o furtună infernală, pentru mine ar putea fi doar o scurtă ploaie de vară. Dar asta nu înseamnă că nu te doare, asta nu înseamnă că ce ți s-a întâmplat nu e real sau că ar trebui să îți ascunzi fața înlăcrimată de mine. Crede-mă, mi-am lipit urechea de prea multe inimi care abia mai bat ca să țip atunci când văd că a ta nici măcar nu mai e la locul ei. Nu mă sperie câtă suferință poate să încapă într-un om sau modul în care o dă afară (pentru că toți o dăm afară cumva, fie că îi deschidem ușa ca să plece sau iese ea singură prin găuri, prin crăpături). Nu mă sperie tăcerea unor oameni pe chipul cărora li se citește o istorie întreagă de agonie; crudul adevăr că unii oameni nu se mai fac vreodată bine. Dar știi ce mă sperie pe mine? E simplu: faptul că până și ajutorul pe care îl oferim cuiva are limitele lui. Aș vrea să uit asta. Aș vrea să îți iau chipul în palme și să îl ridic spre cer, să-ți strig: „Uite! Uite! Încă răsare soarele! Încă apare luna! Încă sunt norii! Culorile! Stelele! Galaxiile! Încă există viață..”. Dar mi-e frică că mă vei privi înapoi cu aceeași ochi goi, mi-e frică că mă vei întrebă de ce explic frumusețea universului unui orb, de ce încă sunt acolo.. Sau poate mi-e și mai frică că nu vei spune nimic, ci doar te vei întinde din nou lângă mine și va trebui să îl implor pe Dumnezeu să te ia mai repede acasă. Va trebui să îmi trec mâinile prin părul tău până adormi, apoi să mă ridic încet și să plec. Trenul vieții mele mă așteaptă, dar să știi că asta e cel mai groaznic rămas-bun pe care a trebuit să mi-l iau vreodată. Nimic nu doare mai tare. Nimic nu scoate din mine mai multă agonie decât să știu că nu pot rămâne veșnicii în stații goale. Într-o zi se vor transforma în cimitire.. Ca de obicei, Îl las pe Dumnezeu cu tine. El n-a plecat și nici nu va pleca vreodată. Și poate atunci când ți-am strâns mâna în a mea, liniile vieții noastre s-au intersectat; poate îți vei aminti de mine acolo sus.. Cumva, cândva.

Nu știu dacă ne putem salva reciproc, dar cred că ne putem oferi măcar puțin curaj unuia altuia pentru a ne salva, într-un final, singuri.

Nu renunța. Te rog, te implor să nu renunți.

Mai leagă o rană, fie că e a ta sau a altuia. Mai oferă o vorbă bună, mai întinde o mână, mai oferă un zâmbet. Nu uita de copilul din tine, nu uita că fluturii încă zboară, nu uita că încă poți să alergi prin ploaie și să o lași să spele haosul ființei tale, încă poți să simți confortul și altfel decât prin suferință, încă poți călători, mânca înghețata ta preferată, crea artă din haos, oferi un sens durerii, încă poți.. Trăi. Tu doar.. Încearcă. Și prin toate încercările, alege bunătatea în fiecare zi. Alege, alege, ALEGE să fi un om bun. Chiar și atunci când vrei doar să urli. Chiar și atunci când mai pierzi o persoană frumoasă din viața ta, când coșmarurile nu mai trec, când încă numeri secundele pe ceas, când durerea pulsează în tine mai puternic decât o face inima. Chiar și atunci când ieși din iad arzând.

Da, agonia e și ea o realitate. Moartea, suferința, durerea.. sunt o realitate. Și n-aș putea să-ți explic de ce se merită să rămâi, pentru că va trebui să descoperi singur și să decizi apoi tot singur.

Nu renunța. Te rog, te implor, nu renunța.

Nu face ceea ce eu am făcut deja.

Și trecând prin atât de multe stații, făcând atât de multe opriri, rătăcind mereu pe drumuri reci și pustii, mă întreb dacă mai am timp pentru durerea mea. Îmi verific din când în când inima ca să fiu sigură că încă bate și îi mulțumesc apoi cerului când o aud pulsând. O strâng delicat lângă mine, îi spun să mă ierte, o implor să aibă mila de mine, căci sunt și eu, la fel ca toți ceilalți, doar un călător. Și mă întorc apoi cu umilință în coliba mea, căci vina iarna cea rece. N-am lemne pentru foc și nici haina vieții mele nu e destul de groasă pentru viscolul de afară; sau pentru cel din suflet. Crăpături în palme și mâini care încă se împreunează și se roagă la Creator. Uși și ferestre pe care uneori le văd și alteori pot să jur că n-au existat vreodată. Un sat pustiu, iar eu doar un pribeag în lume. Lut din lutul vieții trecător. Moartea bate la geamul meu, dar îi spun să mai aștepte. Să mai construiesc ceva, să mai șterg o lacrimă, să mai ofer un zâmbet, să mai îndrept cuiva privirea spre cer și să-i dovedesc că atât timp cât încă respiră, încă are motive pentru a lupta. Să mai aștepte puțin, cât să învăț cum să-mi iau adio. Dar nu mă-nvață nimeni. Iar moartea nu poposește destul încât să mă învețe ea. Te rog, mamă, trimite-mi o scrisoare, un înger să coboare! Sunt singură și tare mă doare, că tot ce scriu e doar fum și cenușă. În colibă e cald și e bine, dar în mine e mai groaznic decât aș fi crezut. Vine.. Vine.. Vine iarna cea grea, iar eu n-am lemne pentru foc și nici haina vieții mele nu e destul de groasă. Vine, vine, vine.. Moartea vine. Crăpături în palmă și mâini care încă se împreunează și se roagă la Creator. Căci așa m-ați găsit! în cel mai întunecat colț al colibei mele, cu trupul înghețat și nins de vreme; dar cu mâinile împreunate! Mâinile mele erau împreunate..

Cu trupul înghețat și nins de vreme, dar cu mâinile împreunate.

M-ați găsit.

Îngerii mei

Pentru Elisa

Am un sentiment că
Toate drumurile care duc spre casă
Duc de fapt
Spre tine..

Am mereu impresia
Că ai ajuns așa de târziu
În viața mea
Și că vei rămâne
Atât de puțin..

Poate e frica din mine
Poate e trecutul care
Nu mă lasă să cred
Că merit ceva așa de pur
Și frumos
Ca tine

Tu cu inima ta caldă
Tu cu zâmbetul tău etern
Tu cu modul în care
Poți construi imperii întregi
Doar din praf și ruine
Tu cu stele pe umeri
Și raze de soare
În suflet

Și fug spre tine
Ca un copil mic
Care fuge spre casă
Ești acel sentiment familiar
Pe care l-am căutat
Toată viața mea

Ești aici
Ești chiar aici
Și trebuie să-ți spun

Uneori mă cert cu cerul
Îl întreb de ce a durat atât de mult
Până a trimis un înger în viața mea
Dar apoi privesc spre tine
Și îmi dau seama că
S-a meritat
Să calc pe cuie
Să merg pe cioburi
Să mă înec cu fum
Să mă doară existența
S-a meritat
Să aștept
Să rabd
Să sper
S-a meritat

Pentru că uită-ne aici
Nu numai că mi-a fost trimis
Cel mai frumos înger
Privesc spre tine și știu
Că mi-a fost trimis de fapt
Întregul rai..

Pentru Sonia

Eu n-am nevoie să
Visez la oameni buni
Îi am chiar lângă mine
Când inima mea vrea
Să se lipească de inima lor
Și să îi țină aproape
Pentru o veșnicie
Când mă doare viața
Și îmi amintesc că
Nu trebuie să-mi duc
Toate bătăliile singură

continuă să citeşti

asta e viața mea

fulgii de zăpadă
se așează pe genele mele
și vreau să strig
până la cer și înapoi
asta e viața mea!

îngeri de zăpadă
ți-ai pus luminițe în păr
și ai început să fredonezi
melodia ta preferată
nu știu dacă îmi faci
viața mai bună
dar știu măcar
că o faci
puțin mai reală
și pentru prima dată
nu mai sunt acolo
nu mai sunt..

iau zăpada în palme
închid ochii și trag aer în piept
încă sunt în viață
încă sunt aici
și asta e destul
e destul..

nu aparțin acelei nopți
nu aparțin durerii
nu mai vreau să mă întreb
în cea mai frumoasă zi
din viața mea
dacă îmi mai bate inima
sunt aici
sunt chiar aici..

pot să alerg pe zăpadă moale
pot să privesc spre cer
și să las fulgii
să se topească
pe genele mele
pot să plâng
pot să strig
pot să cad
dar de dată asta
pot și să mă ridic..

mulțumesc, Doamne
pentru că încă există o lume
care mă așteaptă
încă exiști
Tu.

iartă-mă, n-am vrut să exist

n-am vrut să strig
iartă-mă
bănuiesc că e presiunea
sau frica că durerea
va dura 
o veșnicie

dar știm toți că
dacă atingi un animal rănit
va înnebuni de frică
dacă îl iei în brațe
va striga în agonie
știm toți că
o vrabie care a trăit
într-o colivie toată viață ei
va crede că zborul
e o boală

n-am vrut să plâng
iartă-mă
mă îngrijorez 
că n-am motive să trăiesc
dar n-am nici motive
ca să mor

și știm toți că
poate ne rănește viața
dar mai mult cred că
ne rănim noi
am trăit și n-am făcut
niciun rău nimănui
doar mie
sau poate i-am rănit pe cei dragi
rănindu-mă pe mine
dar nu mă pot opri
iartă-mă

știu că nu mi-a fost menită viața
iartă-mă
că încă vorbesc 
despre ea

n-am vrut să exist
iartă-mă

sunt un laș

îți trebuie curaj
să exiști
curaj
să trăiești
puțin curaj
ca să mori
și ceva curaj
ca să spui
că ai înțeles ceva
din toată existența ta

dar cel mai mult
îți trebuie curaj
să respiri
mai ales
atunci când știi
de câte ori
ai murit
singur
singur
doar tu

ne naștem
și murim
singuri

îți trebuie curaj
să nu mori..

nu te opri niciodată din scris

scrie
în poezie poți să spui
absolut orice
poți să faci durerea să pară
puțin mai umană
măcar puțin
mai firească
când nu își înfige dinții
în carnea
în oasele
tale
poți să o modelezi
așa cum vrei tu
în loc să o lași pe ea
să te modeleze pe tine
poți să o privești în ochi
și să-i spui clar și raspicat:
nu îți aparțin
să-i spui că poți crea
și fără ea
că nu trebuie
să arzi și să strigi mereu
ca să poți scrie
ceva care să atingă
oamenii

și știm toți 
că nu e nimic poetic
în a sta în propria
baltă de sânge
și a nu recunoaște niciodată
că e a ta
nu e nimic poetic
în a nu mai crede
nici măcar
în ziua de mâine
nu e nimic poetic
în a te ucide 
cu încetinitorul
și a numi asta
artă

crede-mă
am încercat..

dar tu scrie
scrie 
dacă vrei să mori
și totuși ți-e frică
să iei un cuțit
să iei o funie
sau un pistol

e simplu
doar scrie
scrie..

și vei vedea
cum e să fi viu
și totuși
să mori
de atât de multe ori

e simplu
doar scrie..